DISLOCÁ, dislóc, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) mişca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din întregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-şi modifica poziţia iniţială (orizontală). ♦ Tranz. şi refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulaţii. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc în altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea între ei a unui cuvânt sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.

DISLOCÁ vb. 1. a (se) desprinde. (S-a ~ o bucată de stâncă.) 2. v. luxa. 3. (FIZ.) a dezlocui. (~ un lichid.) 4. v. strămuta.

dislocá vb., ind. prez. 1 sg. dislóc, 3 sg. şi pl. dislócă; conj. prez. 3 sg. şi pl. disloáce

A SE DISLOCÁ mă dislóc intranz. 1) A se mişca din loc. 2) (despre oase sau membre) A ieşi din articulaţie; a se dezarticula; a se luxa; a se scrânti. 3) (despre straturi geologice) A-şi schimba poziţia iniţială (sub acţiunea mişcărilor tectonice); a se deplasa; a aluneca. /<fr. disloquer, lat. dislocare

A DISLOCÁ dislóc tranz. 1) A face să se disloce. 2) (trupe) A muta din locul de staţionare. 3) lingv. (termeni ai unei construcţii sintactice) A separa prin intercalarea altor elemente. 4) (nave) A repartiza în porturi sau în baze maritime speciale. /<fr. disloquer, lat. dislocare

DISLOCÁ vb. I. tr., refl. A (se) urni, a (se) mişca din loc, a (se) strămuta. ♦ A scoate sau a face să iasă din încheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ♦ (Mil.) A (se) mişca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ♦ refl. (Despre terenuri) A se deplasa. [P.i. dislóc, 3,6 -că. / cf. it. dislocare, fr. disloquer].