FĂRẤMĂ, fărâme, s.f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a sfărâmat, s-a spart, s-a rupt etc.); fiecare dintre bucăţelele în care s-a împărţit un obiect (în urma sfărâmării, spargerii, ruperii). ♢ Expr. A (se) face (mici sau mii şi) fărâme = a (se) sfărâma. – Cf. alb. t  h ë  r  r  i  m  e.

FĂRÂMÁ, fărấm, vb. I. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) sfărâma, a (se) sparge, a (se) zdrobi, a (se) frânge. ♢ Expr. (Tranz.) A-şi fărâma capul = a se chinui să rezolve o problemă dificilă, a-şi bate capul. ♦ A (se) distruge, a (se) nimici. [Var.: fărmá vb. I] – Din fărâmă.

FĂRÂMĂ s. 1. v. bucăţică. 2. v. firimitură. 3. v. pic.

FĂRÂMÁ vb. v. sfărâma.

fărâmá vb., ind. prez. 1 sg. fărâm, 3 sg. şi pl. fărâmă

fărâmă s.f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme

FĂRÂM//Ă ĕ f. 1) Bucată mică rămasă dintr-un întreg (după ce s-a sfarâmat, s-a rupt etc.). 2) fig. Parte minimală din ceva; strop; dram; picătură; pic. O ~ de nădejde. /cf. alb. thërrime

A SE FĂRÂMÁ se fărâmă intranz. A se transforma în fărâme; a se desface în bucăţi mici. /Din fărâmă

A FĂRÂMÁ fărâm tranz. 1) A face să se fărâme. 2) fig. A face să nu mai existe; a nimici; a prăpădi; a distruge. ~ oastea. /Din fărâmă