FLĂCẮU, flăcăi, s.m. Tânăr neînsurat; fecior, june. ♢ Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care a trecut de prima tinereţe şi nu s-a însurat. – Cf. sl. c h l a k ŭ „holtei“.

FLĂCĂU s., adj. 1. s. fecior, tânăr, (pop. şi fam.) june, (Olt. şi Munt.) dănac, (Transilv.) melean, (Transilv. şi Maram.) prunc, (înv.) voinic. (Un ~ de horă.) 2. s., adj. v. celibatar.

flăcău s. m., art. flăcăul; pl. flăcăi, art. flăcăii

FLĂCẮ//U ~i m. Tânăr neînsurat; fecior; cavaler. ♢ ~ tomnatic (sau stătut) bărbat trecut de prima tinereţe şi neînsurat încă. [Sil. flă-cău] / cf. sl. chlaku

FLĂCĂU Tânăr

flăcắu (-ắi), s.m. 1. Tânăr, băiat. 2. Bărbat necăsătorit, burlac. – De la făt, cu suf. -lău (ca fătălău de la fată). Rezultatul, *fătlău, a trecut normal la *făclău, cf. cotli > cocli, pantlică > panglică; iar forma *făclău trebuie să fi suferit o metateză, nu numai fiind normală într-un astfel de caz (cf. potlog > plotog, poclon > plocon, picro- > prico-, etc.), ci şi datorită valorii expresive a grupului fl. Celelalte explicaţii nu sunt satisfăcătoare: din sl. chlakŭ „burlac“ (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide, Principii, 154), sau de la fleac (Puşcariu, Dacor., II, 600), ipoteză inadmisibilă; astfel încât DAR dă etimonul necunoscut. – Der. flăcăí, vb. (a duce o viaţă de burlac); flăcăiándru, s.m. (flăcău); flăcăíe, s.f. (rar, burlăcie); flăcăíme, s.f. (tinereţe). Din rom. provine ucr. flekaw (Miklosich, Wander., 15). – [3416]