FLÁCĂRĂ, flăcări, s.f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins şi care arde cu dezvoltare de căldură şi de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalţă ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară¹, văpaie; flamă. ♢ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. şi: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).

FLÁCĂRĂ s. pară, văpaie, (livr.) flamă. (~ focului.)

FLÁCĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuzi-asm, înflăcărare, înfocare, însufleţire, pasiune, patimă, pornire.

flácără s. f., g.-d. art. flăcării; pl. flăcări

FLÁCĂRĂ flăcări f. 1) Masă de gaze arzânde care se ridică în sus de la un corp aprins, degajând căldură şi lumină. 2) Parte luminoasă mobilă care se înalţă ca o limbă de foc dintr-un corp aprins. 3) fig. Forţe însufleţitoare. [G.-D. flăcării] /<lat. flaccula

flácără (-ắcări), s.f. Parte luminoasă care se înalţă ca o limbă de foc dintr-un corp aprins, pară, văpaie. – Lat. f a c ŭ l a, cu l expresiv, care însoţeşte adesea un f iniţial, cf. flămând, şi it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiòcina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Puşcariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explică de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminări cu flamma sau cu *flacca. – Der. flăcărá, vb. (a arde, a scoate flăcări); flăcăríe, s.f. (vîlvătaie); flăcărós, adj. (rar, care scoate flăcări); înflăcărá, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbânta). – [3415]

flăcărá vb. I (reg., înv.) a arde cu flăcări, a se aprinde cu flăcări, a ţâşni o flacără, a arunca flăcări.