HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruţă, când se rostogoleşte un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formaţie onomatopeică.

HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuşi, prăvăli, risipi, surpa.

HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruţa ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâţâi, a hâţâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlţâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruţa l-a ~ zdravăn.)

huruí vb., ind. şi conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá

A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mişcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.