IUŢÍ, iuţesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Îşi iuţeşte paşii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuţit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia uşor. 3. Tranz. şi refl. A da sau a căpăta un gust înţepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuţit. – Din iute.

IUŢÍ vb. v. căli, oţeli.

IUŢÍ vb. 1. v. grăbi. 2. v. înteţi. 3. v. accelera. 4. v. ar-deia.

iuţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. iuţésc, imperf. 3 sg. iuţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. iuţeáscă

A SE IUŢ//Í mă ~ésc intranz. 1) (despre acţiuni, fenomene) A creşte în intensitate; a deveni mai iute. Vântul s-a iuţit. 2) (despre oameni) A se mişca mai iute; a deveni mai vioi. 3) (despre unele produse alimentare) A pierde proprietăţile pozitive sub influenţa agenţilor exteriori, căpătând un gust iute; a se strica; a se altera; a se înăcri. /Din iute

A IUŢ//Í ~ésc tranz. 1) A face să se iuţească. 2) (produse alimentare) A trata cu un condiment iute; a ardeia. /Din iute