MĂREŢÍE s.f. 1. Faptul de a fi măreţ; ansamblu de calităţi care trezesc admiraţie şi respect; grandoare, splendoare, fast¹. 2. (Înv. şi reg.) Mândrie, semeţie, trufie. – Măreţ + suf. -ie.

MĂREŢÍE s. v. aroganţă, fală, fudulie, in-fatuare, înfumurare, îngâmfare, mân-drie, orgoliu, semeţie, trufie, vanitate.

MĂREŢÍE s. 1. v. grandoare. 2. grandoare, solem-nitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeţie. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. v. fast. 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. v. glorie.

măreţíe s. f., art. măreţía, g.-d. art, măreţíei; pl. măreţíi

MĂREŢÍE f. 1) Caracter măreţ; grandoare; splendoare. 2) depr. Atitudine de superioritate nejustificată faţă de alţii; fală; îngâmfare; înfumurare. /măreţ + suf. ~ie