NĂRUÍ, nắrui, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuşi; spec. a (se) ruina. ♦ Refl. (Despre fiinţe) A se prăbuşi cu toată greutatea corpului; p. ext. a muri (prăbuşindu-se). – Et. nec.

NĂRUÍ vb. 1. v. dărâma. 2. v. prăbuşi.

năruí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. nărui, 3 sg. şi pl. năruie, imperf. 3 sg. năruiá

A NĂRU//Í ~iésc tranz. A face să se năruiască. /Orig. nec.

A SE NĂRU//Í mă ~iésc intranz. 1) (de-spre maluri, povârnişuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se surpa; a se ponorî; a se dărâma. 2) şi fig. A se răsturna la pământ (din cauza pierderii punctului de sprijin); a se surpa. /Orig. nec.