OBIŞNUÍNŢĂ, obişnuinţe, s.f. Faptul de a fi obişnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ♢ Loc. adv. Din obişnuinţă = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuinţare. [Var.: (înv.) obicinuínţă s.f.] – Obişnui + suf. -inţă.

OBIŞNUÍNŢĂ s. 1. v. obicei. 2. (mai ales la pl.) v. tabiet. 3. v. fire.

obişnuínţă s. f., g.-d. art. obişnuínţei; pl. obişnuínţe

OBIŞNUÍNŢ//Ă ~e f. 1) Însuşire dobândită cu timpul, prin practică, şi devenită trăsătură caracteristică; obicei; deprindere. ♢ Din ~ în virtutea deprinderii. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiaşi acţiuni; deprindere [G.-D. obişnuinţei] /a (se) obişnui + suf. ~inţă