OCUPÁŢIE, ocupaţii, s.f. 1. (Luare temporară în) stăpânire de către forţele armate ale unui stat a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat; cucerire. ♢ Loc. adj. De ocupaţie = (despre forţe armate) care ocupă temporar un teritoriu, o localitate străină. ♦ (Jur.) Luare în stăpânire, în posesiune; dobândire a unei proprietăţi. 2. Îndeletnicire, treabă, activitate; preocupare. ♦ Profesiune, slujbă, post. [Var.: (înv.) ocupaţiúne s.f.] – Din fr. occupation, lat. occupatio, -onis.

OCUPÁŢIE s. I. 1. v. cucerire. 2. v. stăpânire. II. 1. în-deletnicire, meserie, profesiune, (înv. şi reg.) meşterie, (Mold.) breaslă, (Transilv.) lefterie, (înv.) cin, marafet. (Ce ~ are în prezent?) 2. v. ac-tivitate.

ocupáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. ocupáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. ocupáţiei; pl. ocupáţii, art. ocupáţiile (sil. -ţi-i-)

OCUPÁŢI//E² ~i f. Activitate, de durată mai mare sau mai mică, cu care se ocupă ci-neva; îndeletnicire; treabă. [G.-D. ocupaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. occupation, lat. occupatio, ~onis

OCUPÁŢI//E¹ ~i f. 1) v. A OCUPA. 2) Cucerire a unui teritoriu sau a unei ţări de către forţele armate ale unui stat străin. Trupe de ~. [G.-D. ocupaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. occupation, lat. occupatio, ~onis

OCUPÁŢIE s.f. I. Îndeletnicire, profesiune, meserie. ♦ Preocupare, treabă. II. 1. Luare în stăpânire cu forţa a unui teritoriu, a unui oraş etc. de către o putere străină, care impune un anumit regim. 2. Luare în posesiune, în stăpânire; ocupare. [Gen. -iei, var. ocupaţiune s.f. / cf. fr. occupation, lat. occupatio].