ORBÉŢ, ORBEÁŢĂ, orbeţi, -e, adj., s. 1. Adj., s.m. şi f. (Fiinţă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerşetor (orb²). ♢ Expr. A se bate ca orbeţii = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S.m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtiţa, cu ochii ascunşi sub piele, care trăieşte sub pământ şi se hrăneşte cu rădăcini; căţelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s.m.] – Orb + suf. -eţ.

ORBÉŢ adj., s. v. nevăzător, orb.

ORBÉŢ s. v. cârtiţă, sobol.

orbéţ adj. m., (persoană) s. m., pl. orbéţi; f. sg. orbeáţă, pl. orbéţe

ORB//ÉŢ ~eáţă (~éţi, ~éţe) m. şi f. 1) Fiinţă care nu vede (bine sau deloc). ♢ A se bate ca ~eţii a se bate tare, lovind unde se nimereşte. 2) rar Cerşetor orb. /orb + suf. ~eţ