PENDULÁ, pendulez, vb. I. Intranz. (Despre pendule) A face mişcări oscilatorii (lente) de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru; a oscila; p. gener. (despre alte obiecte) a face mişcări (lente) asemănătoare cu acelea ale pendulului; (despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) a se legăna, a se mişca alternativ într-o parte şi alta. ♦ Fig. (Despre oameni) A trece uşor de la o stare la alta; a fi instabil, nehotărât; a oscila. – Din pendul.

PENDÚLĂ s.f. v. pendul.

PENDÚLĂ s. (înv., în Mold.) ornic.

PENDULÁ vb. v. balansa.

pendulá vb., ind. prez. 1 sg. penduléz, 3 sg. şi pl. penduleáză

pendúlă (ceas) s. f., g.-d. art. pendúlei; pl. pendúle

PENDÚLĂ Ceas de perete a cărui funcţionare este reglată de un pendul. [G.-D. pendulei] /<fr. pendule, lat. pendulus

A PENDUL//Á ~éz intranz. 1) (mai ales despre obiecte în mişcare) A se mişca alternativ dintr-o parte în alta (ca un pendul); a oscila; a se balansa. 2) fig. (despre persoane) A nu se putea hotărî; a sta la îndoială; a şovăi, a ezita; a oscila; a balansa. /Din pendul

PENDÚLĂ s.f. Ceasornic mare de perete, a cărui mişcare este reglată de un pendul; pendul (3) [în DN]. [< fr. pendule].

PENDULÁ vb. I. intr. A avea mişcări oscilatorii; a se balansa, a oscila. ♦ (Fig.) A fi nehotărât. [Cf. it. pendolare].