PLĂCÉRE, plăceri, s.f. 1. Acţiunea de a plăcea şi rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendinţe, a unor cerinţe vitale; sentiment sau senzaţie de mulţumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră. ♢ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulţumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ♢ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracţie, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorinţă, voie, chef, gust. ♢ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

Plăcere ≠ neplăcere, repulsie

PLĂCÉRE s. 1. hatâr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. v. poftă. 3. v. desfătare. 4. v. distracţie. 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. v. bucurie.

plăcére s. f., g.-d. art. plăcérii; pl. plăcéri

PLĂCÉR//E ~i f. 1) Sentiment de bucurie şi de mulţumire trezit de senzaţii sau emoţii pozitive (şi care se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorinţe); mulţumire. ♢ Cu ~ a) bucuros; cu tragere de inimă; b) formulă de răspuns la mulţumirile aduse de cineva pentru un serviciu. 2) Sentiment de satisfacere a gustului; chef; voie; plac. ♢ După (sau de) ~ după dorinţă; pe plac. /v. a plăcea

placere