PRETÉNŢIE, pretenţii, s.f. 1. Revendicare a unui drept; drept pe care şi-l revendică cineva. 2. Convingere (nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale şi cerinţa ca această convingere să fie împărtăşită şi de ceilalţi; (la pl.), aere de superioritate, ifose. ♦ Intenţie, dorinţă, năzuinţă ambiţioasă. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără pretenţii = modest, potrivit (ca amploare, valoare etc.). 3. Exigenţă. – Din fr. prétention.

PRETÉNŢIE s. 1. v. cerere. 2. v. exigenţă. 3. v. cerinţă. 4. v. ambiţie. 5. veleitate, (înv.) pretenderisire. (E plin de ~ii.) 6. (la pl.) v. îngâmfare. 7. (la pl.) v. ifose.

preténţie s. f. (sil. -ţi-e), art. preténţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. preténţiei; pl. preténţii, art. preténţiile (sil. -ţi-i-)

PRETÉNŢI//E ~i f. 1) Revendicare a unui privilegiu în baza unui drept pretins. 2) Drept la care pretinde o persoană. 3) Opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. ♢ Cu ~i cu aere de superioritate. Fără ~i simplu; modest. [G.D. pretenţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. prétention

PRETÉNŢIE s.f. 1. Drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. 2. (la pl.) Idee exagerată despre sine însuşi; înfumurare. [Gen. -iei, var. pretenţiune s.f. / cf. fr. prétention, it. pretensione < lat. praetentus].