PUFĂÍ, púfăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu şi cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf¹ + suf. -ăi.

PUFÁI s. v. gogoaşă, păpălău.

PUFĂÍ vb. 1. a pâcâi, (reg.) a pâşcâi. (~ din lulea.) 2. v. gâfâi.

PUFĂÍ vb. v. fuma.

púfai interj.

pufăí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. púfăi, 3 sg. púfăie, imperf. 3 sg. pufăiá

A PUFĂ//Í ~iésc intranz. 1) (despre fiinţe) A respira cu zgomot, suflând brusc şi cu putere aerul pe nări; a pufni. 2) (despre fumători) A fuma expirând cu zgomot fumul. ~ din lulea. 3) (despre locomotive) A evacua brusc şi cu intermitenţe aburul aflat sub presiune, producând zgomot; a face „puf-puf“. /puf + suf. ~ui

pufái s.n. (reg.) 1. ciupercă al cărui înveliş se preface, la maturitate, într-o pulbere fină; gogoaşă. 2. ceea ce este înfoiat, umflat, asemănător cu puful.