SAT, sate, s.n. 1. Aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ♢ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fără stăpân, fără control, în care oricine poate face ce doreşte. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, ţăranii. ♢ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fără motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Ţărănimea, cu specificul ei de viaţă economică şi culturală. – Din lat. fossatum.

SAŢ s.n. (Pop.) Senzaţia celui sătul; saturare, îndestulare. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără saţ = lacom, nesăţios; fig. nepotolit, neistovit. ♢ Expr. A ţine (sau a-i ţine, a-i fi cuiva) (de) saţ = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-şi ţine saţul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saţ = a fi lacom, nesăţios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belşug, abundenţă; îmbuibare. [Var.: sáţiu s.n.] – Lat. satium.

SAŢ s. v. aversiune, dezgust, ghiftuire, greaţă, îmbuibare, îndopare, îngreţoşare, lăcomie, nesaţ, oroare, repulsie, saturare, scârbă, silă.

SAT s. v. adăpost, aşezare, casă, cămin, câmp, cort, domiciliu, locuinţă, ogor, sălaş, ţarină.

SAT s. (înv. şi reg.) sălaş, (înv.) sălăşluire. (~e şi oraşe.)

sat s. n., pl. sáte

saţ s. n.

SAT ~e n. 1) Localitate rurală ai cărei locuitori se ocupă, îndeosebi, cu agricultura. ♢ De la ~(e) din mediul rural; de la ţară. ~ fără câini loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea. 2) Totalitate a locuitorilor unei asemenea aşezări. ♢ A fi poşta ~ului a umbla cu bârfeli. S-a supărat (ca) văcarul pe ~ se spune despre cineva care se supără fără motiv şi spre propria lui pagubă. /<lat. fossatum

SAŢ n. Senzaţie de a fi sătul. ♢ Fără ~ a) nesăţios; lacom; b) neistovit; nepotolit. A nu avea ~ a nu se mai sătura; a fi nesăţios. A ţine (sau a-i fi) de ~ a sătura pentru mai mult timp. /<lat. saties