SLÚGĂ, slugi, s.f. I. 1. Persoană angajată pentru a munci în gospodăria sau în mica întreprindere a altuia, fiind retribuită în bani sau în natură. ♢ Expr. (Înv.) Sluga dumitale (sau dumneavoastră), formulă de salut sau de răspuns la salut. ♦ Fig. Persoană care susţine sau apără orbeşte interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. 2. Fig. Persoană subordonată alteia şi obligată, din cauza condiţiilor sociale în care se află, să-i execute voinţa. 3. (Înv.) Slujitor înarmat de pe lângă casa sau din suita unui boier. II. (Rar) Aparat simplu, format dintr-o scândură scobită la un capăt, care se foloseşte la scoaterea cizmelor fără ajutorul cuiva; trăgătoare. – Din sl. sluga.

Slugă ≠ stăpân

SLÚGĂ s. 1. servitor, om de serviciu, (astăzi rar) serv, (rar) slujitor, (înv.) posluşnic. 2. servitoare, slujnică, femeie de serviciu, (livr.) servantă, (reg.) jupâneasă, (fam.) mariţă. 3. rândaş, servitor. 4. argat, (înv. şi reg.) curtean, (prin Transilv.) biris, (înv.) celednic.

SLÚGĂ s. v. trăgătoare.

slúgă s. f., g.-d. art. slúgii; pl. slugi

SLÚ//GĂ ~gi f. 1) Persoană angajată la stăpân mai ales pentru treburi casnice; servitor. 2) fig. Persoană devotată altei persoane sau unei cauze. /<sl. sluga

SLUGA LA CURTEA DOMNEASCA CUV. vechi