STRÚGURE, struguri, s.m. Fructul viţei de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, şi cu fructul o bacă mică, roşie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s.m.] – Et. nec.

STRÚGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrişor.) 2. (Mold. şi Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.

strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri

STRÚGUR//E ~i m. 1) (mai ales la viţa de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescenţă; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viţei de vie; poamă. ♢ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine şi cu fructe roşii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.