TÂNGUÍ, tânguiesc, vb. IV. 1. Refl. A vorbi plângându-se, jeluindu-se, văicărindu-se. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plângătoare. 2. Tranz. A jeli, a deplânge, a compătimi pe cineva. 3. Refl. (Înv.) A se plânge de cineva; a reclama. [Prez. ind. şi: tấngui] – Din sl. tongovati.

TÂNGUÍ vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

TÂNGUÍ vb. 1. v. văita. 2. v. geme.

tânguí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tânguiésc, imperf. 3 sg. tânguiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. tânguiáscă

A TÂNGU//Í ~iésc tranz. (persoane) A jeli adânc; a compătimi; a deplânge; a căina. ♢ De tânguit de plâns. /<sl. tongovati

A SE TÂNGU//Í mă ~iésc intranz. 1) A-şi împărtăşi durerea, neplăcerile, jeluindu-se cuiva; a se plânge; a se căina; a se jelui. 2) A-şi exprima jalea sau durerea prin cuvinte sau prin strigăte; a se văicări; a se lamenta; a se văieta. 3) fig. A scoate sunete jalnice; a plânge; a suspina. Vântul se ~ieşte. /<sl. tongovati