UZ, uzuri, s.n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuinţare, folosire; folosinţă. ♢ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ♢ Expr. Scos (sau ieşit) din uz = care nu (se) mai foloseşte. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanţă, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

UZ, úzuri, s.n. 5. (Lingv.) Modalitate, consfinţită prin tradiţie, de folosire curentă a unităţilor de limbă în vorbire.

UZ s. 1. v. folosinţă. 2. circulaţie. (Cuvinte ieşite din ~.) 3. v. datină. 4. v. cutumă. 5. v. uzanţă.

uz s. n., pl. úzuri

UZ ~uri n. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesităţi); întrebuinţare; folosire. ♢ Scos (sau ieşit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANŢĂ. 3) lingv. Modalitate, consfinţită prin tradiţie, de folosire curentă a unităţilor de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparţine altei persoane. /<lat. usus, it. uso