VOLUNTÁR, -Ă, voluntari, -e, adj., s.m. I. Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) 1. Care acţionează de bunăvoie, din proprie iniţiativă, nesilit de nimeni, în mod conştient; (despre acţiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ♢ Act voluntar = acţiune săvârşită de cineva în mod conştient, voit. 2. Care exprimă voinţă. 3. Care îşi impune voinţa; autoritar. II. S.m. Persoană care intră în armată din proprie dorinţă spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie iniţiativă sau care se facă un serviciu de bunăvoie şi dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintír, volontír s.m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.

Voluntar ≠ involuntar, neintenţionat, nevoluntar

VOLUNTÁR adj. 1. v. benevol. 2. v. autoritar.

voluntár adj. m., s. m., pl. voluntári; f. sg. voluntáră, pl. voluntáre

VOLUNTÁR¹ ~ă (~i, ~e) 1)(despre persoane) Care acţionează de bună voie, din proprie iniţiativă. 2) Care îşi impune voinţa; autoritar. 3) (despre acţiuni) Care se face fără constrângere. /<lat. voluntarius, fr. volontiare, it. volontarie

VOLUNTÁR² ~i m. 1) Persoană care cere singură să facă serviciul militar, fără a avea această obligaţie. 2) Persoană care se oferă să facă ceva dezinteresat. /<lat. voluntarius, fr. volontiare, it. volontarie

VOLUNTÁR, -Ă adj. 1. Făcut de bunăvoie, nesilit de nimeni; liber consimţit. 2. Care caută să-şi impună mereu voinţa; cu voinţă (fermă); încăpaţânat, îndărătnic. // s.m. Militar care participă la o campanie sau se înrolează în armată din propria dorinţă, de bunăvoie, neobligat (înainte de a fi împlinit vârsta necesară). [< lat. voluntarius, cf. fr. volontaire, it. volontario].