VÓRNIC, vornici, s.m. 1. (În evul mediu, în ţările româneşti) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti. ♢ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor şi de înalt judecător al curţii domneşti şi al întregii ţări. Vornic de Ţara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăţi din ţara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcţionar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenţei, convocarea sătenilor la adunări, anunţarea ştirilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

VÓRNIC s. v. colăcar, primar.

vórnic s. m., pl. vórnici

VÓRNI//C ~ci m. 1) (în Moldova şi în Muntenia medievală) Mare dregător al curţii domneşti având misiunea de a conduce treburile interne şi cele gospodăreşti. 2) Primar al unui sat sau oraş. /<sl. dvorinicu