CHÍNGĂ, chingi, s.f. 1. Fâşie de piele sau de ţesătură de cânepă, cu care se fixează şaua pe cal. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ţine (pe cineva) chingile = a fi, a se simţi în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părţile componente ale unui obiect, solidarizându-le şi mărind rezistenţa obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

CHÍNGĂ s. v. brâu, chimir, cingătoare, spetează, şerpar.

CHÍNGĂ s. 1. (CONSTR.) cătuşă, (reg.) cocoşlău, coţofană, găinar, martac, primblă, prinsoare, scleamă, limba-caprei. (~ la căpriorii casei.) 2. (CONSTR.) (reg.) cătuşă, cheotoare, încheietură. (~ la acoperişul casei.) 3. v. braţ. 4. v. spetează. 5. v. stinghie. 6. v. crivac. 7. (TEHN.) punte, (reg.) curmeziş, mijlocaş, pod, război. (~ la ferăstrău.)

chíngă s. f., g.-d. art. chíngii; pl. chingi

CHÍN//GĂ ~gi f. 1) Curea cu care se fixează şaua pe cal. ♢ A strânge pe cineva în ~gi a constrânge pe cineva. 2) Bară folosită pentru a uni părţile componente ale unei construcţii, ale unui obiect etc. ~ la căpriori. 3) tehn. Bandă lată care serveşte la fixarea mai multor piese. [G.-D. chingii] /<lat. clinga

chíngă (-gi), s.f. – 1. Cingătoare, brîu. – 2. Fîşie de piele cu care se fixează şaua pe cal. – 3. Curea, legătură. – 4. Gaică la haine şi paltoane. – 5. Bară, stinghie. – 6. Fîşie de teren. – Var. cingă. Mr. vingă, vinglă, megl. cl’ingă. Lat. cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu, Rom., XXIX, 330 şi XXXIII, 276; Puşcariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingëlë, it. cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat. singla, sp. cello şi cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezintă o schimbare care se explică de obicei printr-o metateză anterioară rom. (lat. *clinga, după Candrea-Dens., şi DAR), ipoteză infirmată de var. Mai curînd trebuie presupus că rezultatul normal de la cingula, rom. *cinghiă › *cinghe, pl. cinghi (cf. auricula › ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chingă, şi pe de altă parte un sing. analogic cingă (DAR explică această ultimă formă ca pronunţare locală, în Mold., şi ca reprezentant al unui lat. *clinga, în Trans.; cf. Puşcariu 370). Cf. totuşi lat *clinga › napol. chienga (Battisti, II, 944). Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.