TURUÍ, turui, vb. IV. Intranz. (Fam. şi depr.) A vorbi întruna şi repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formaţie onomatopeică.

TURUÍ vb. v. durăi, durui, grunguni, gurlui, hodorogi, hurui.

turuí vb., ind. şi conj. prez. 1 şi 2 sg. túrui, 3 sg. şi pl. túruie, imperf. 3 sg. turuiá

ţuruí vb., ind. prez. 1 sg. ţúrui/ţuruiésc; imperf. 3 sg. ţuruiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ţúruie/ţuruiáscă

A TURUÍ túrui intranz. 1) (despre turturele sau despre porumbei) A scoate sunete prelungi şi repetate, caracteristice speciei; a gurlui; a gânguri. 2) fam. A vorbi repede şi fără întrerupere (spunând lucruri lipsite de importanţă). /Onomat.

turuí¹, turuiésc, vb. IV (reg.) 1. a se obosi tare. 2. a deszăpezi. 3. a fertiliza un teren tânăr ţinând oile să pască pe el.

ţuruí, ţuruiésc, vb. IV (reg.) a se scurge (apa, nisipul).