ALBÁSTRU, -Ă, albaştri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristeţe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situaţia e (cam) dificilă. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde şi indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuinţat în vopsitorie, în lucrări de biologie şi în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

ALBÁSTRU adj., s. 1. adj. (Olt.) turchez. (Culoarea ~.) 2. adj. v. senin. 3. s. v. seninătate.

albástru adj. m., pl. albáştri; f. sg. albástră, pl. albástre

albástru s. n., art. albástrul, g.-d. art. albástrului

ALBÁ//STRU² ~stră (~ştri, ~stre) Care are culoarea cerului senin. ♢ Inimă ~stră tristeţe, melancolie. /<lat. albaster

ALBÁSTRU¹ n. 1) Culoare a spectrului solar care se află între violet şi verde, având nuanţa cerului senin. 2) Colorant cu această culoare. Verdele se obţine combinând ~ cu galben. [Sil. -bas-tru] /<lat. albaster

albástru (-ră), adj. – De culoarea cerului senin. – Mr. albastru „cenuşiu, fumuriu“. Lat. *albaster, de la albus (Puşcariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul uşor înnorat, prin urmare albicios (cf. mr.); astăzi indică numai „albastru ca cerul“. Cf. Densusianu, GS, II, 324. Der. albăstrea, s.f.; albăstreală, s.f.; albăstri, vb. ( a da culoare albastră; a clăti rufele cu albăstreală); albăstrime, s.f. (culoare albastră; boierime); albăstriţă, s.f.; albăstriu, adj. Sensul lui albăstreală „albastru de rufe“ (cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate că este cuv. foarte uzual şi singurul care explică sensul lui albăstrime de „boierime“, adică „oameni cu cămaşa scrobită“.