ARC, arcuri, şi (2) arce, s.n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeţi, alcătuită dintr-o vargă flexibilă uşor încovoiată şi o coardă prinsă de extremităţile vergii. ♦ P.anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porţiune dintr-o circumferinţă sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcţie în formă arcuită. ♢ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei maşini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma iniţială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil. ♢ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

ARC s. v. acoladă, arcuş, boltă, cer, firmament.

ARC s. 1. (prin Ban., Transilv. şi Maram.) puşcă. (~ cu săgeţi.) 2. resort, (pop.) drot. (~ la o dormeză.) 3. v. coardă. 4. v. arcadă. 5. (FIZ.) arc electric = arc voltaic; arc voltaic v. arc electric.

arc s. n., pl. (geom.) árce, /(resoarte) árcuri

ARC² árce n. mat. Porţiune dintr-o curbă cuprinsă între două puncte ale acesteia. /<lat. arcus

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeţilor, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ţinute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistenţă al unei construcţii. ♢ ~ de triumf construcţie în formă de portic, înălţată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oţel fixată între corpul unui vehicul şi osiile roţilor acestuia, care serveşte pentru amortizarea şocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferinţa cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus

arc (-curi), s.n. – 1. Armă alcătuită dintr-o vergea flexibilă uşor încovoiată şi o coardă. – 2. Resort, organ metalic elastic. – Var. pl. (înv.) arce. – Mr. arcu, megl. arc(u). Lat. arcus (Puşcariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618; DAR); cf. alb. ark, it., sp., port. arco, prov., fr. arc. Der. arcar, s.m. (negustor de arcuri), după Candrea-Dens., 77, provine direct din lat. arcarius (cf. DAR, care pare a admite explicaţia), ipoteză plauzibilă, dar care nu este necesară; arcărie, s.f. (înv., atelier unde se făceau arcuri); arcaş, s.m.; arcăşie, s.f. (meseria de arcaş; în Bucov., unitate de pompieri); arceşte, adv. (în formă de arc); arciş, adj. (încovoiat, curbat); arcos, adj. (înv., arcuit); arcui, vb. (a îndoi în formă de arc); arcuitură, s.f. (curbă); arcuş, s.n. (vergea de lemn care serveşte la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde). – Der. neol. arcadă, s.f.; arcat, adj. (arcuit); arcatură, s.f. – Din rom. provine rut. arkuš „arcuş“ (Candrea, Elemente, 406). Cf. arţar.