CER¹, ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarţa negricioasă, cu frunze pieloase, bogate şi cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. carrus.

CER², ceruri, s.n. 1. Spaţiu cosmic nesfârşit în care se află aştrii; (mai ales) parte din acest spaţiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinţe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situaţii etc. A răscoli cerul şi pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (şi) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruinţă. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neaşteptate; b) a nu putea înţelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, ruşinea, uimirea cuiva în faţa unei situaţii neaşteptate (şi neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine ştie ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul şi pământul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavităţii bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ♢ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al şaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providenţă. – Lat. caelum.

CER s. 1. boltă, firmament, (rar) arc, boltire, (înv.) crug, crângul cerului, (fig.) tărie. (cerul e plin de stele.) 2. v. văzduh. 3. v. rai. 4. (BIS.) divinitate, dumnezeire, pronie, providenţă. 5. (ANAT.) cerul-gurii = palat, boltă palatină, (înv.) păraţ.

cer (arbore) s. m., pl. ceri

cer (boltă, firmament) s. n., pl. céruri

CER² ~i m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, având scoarţă groasă, frunze crestate şi fructul o ghindă, folosit drept combustibil. /<lat. cerrus

CER¹ ~uri n. 1) Spaţiu infinit de deasupra pământului, ce pare a avea formă emisferică; bolta cerească; firmament. ~ plin de stele. ♢ Sub ~ pe pământ. În înaltul ~ului la o înălţime foarte mare. Sub ~ul liber în aer liber; afară. A fi departe ca ~ul de pământ (sau ca ~ul şi pământul) a constitui un contrast izbitor; a se deosebi foarte mult; a contrasta. A cădea (sau a pica) din ~ a) a veni pe neaşteptate; b) a nu fi la curent cu ceea ce se petrece în jur. Nu pică din ~ nu se obţine fără eforturi, fără muncă. A făgădui (sau a promite, a jurui) ~ul şi pământul a făgădui lucruri irealizabile. Cât îi ~ul şi pământul niciodată. ~ul gurii peretele superior al cavităţii gurii; palatul bucal. 2) Înveliş gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer; văzduh. ♢ ~ senin atmosferă fără nouri. A ridica pe cineva până la ~ (sau în slava ~ului) a lăuda foarte mult pe cineva; a proslăvi; a glorifica. A fi (sau a se crede) în al şaptelea (sau în al nouălea) ~ a avea o bucurie foarte mare; a fi foarte fericit. 3) (în credinţele religioase) Lăcaş al lui Dumnezeu. ♢ A se ruga cu ~ul, cu pământul a ruga foarte tare (din tot sufletul); a implora. Împărăţia ~urilor raiul. Nedreptate strigătoare la ~ nedreptate evidentă care provoacă revoltă. /<lat. caelum

CER¹- Element de compunere savantă cu semnificaţia „corn“, „cornee“. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris şi kerato-). / < gr. keras – corn].

CER²- v. cero-.

cer (-ruri), s.n. – 1. Spaţiu cosmic, în care se află aştrii. – 2. Palatul gurii. – 3. Baldachin la pat. – Mr., megl. şer, istr. cer. Lat. coelum (Puşcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR); cf. alb. kjelj, it., sp. cielo, prov., cat., cel, fr. ciel, port. ceo. – Der. ceresc, adj. (celst, divin). Din rom. provine ţig. čero (Miklosich, Zig., 189), čeroros (cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza pl. ceruri.

cer (-ri), s.m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). – Mr. ţer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Puşcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636), it. cerro (it. din sud cerza, cf. şi toponimul toscan Cerreto). Există şi în bg., sb., cer, slov. čer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 şi Berneker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). – Der. ceret, s.n. (stejăriş); ceroaică, s.f. (stejar de piatră, Quercus ilex).