CĂLCẤI, călcâie, s.n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal şi calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălţămintei care acoperă această porţiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominaţie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mişca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ♢ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreţi) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părţii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcţie care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistenţă într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanţ sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun şi leşiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.

CĂLCÂI s. v. cucurujel, toc.

CĂLCÂI s. 1. v. plaz. 2. (prin Ban. şi Transilv.) barbur. (~ la topor, cuţit etc.) 3. (CONSTR.) brotac.

călcâi s. n., art. călcâiul; pl. călcâie, art. călcâiele

CĂLCÂ//I ~ie n. 1) Partea din spate a tălpii piciorului. 2) Partea de dinapoi mai ridicată a tălpii la încălţăminte; toc. ♢ A fi sub ~iul cuiva a fi sub dominaţia totală a cuiva. A se învârti într-un ~ a fi iute, a face totul repede. A i se aprinde cuiva ~iele după cineva a se îndrăgosti de cineva. Fuge de-i scapără (sau de-i sfârâie) ~iele fuge foarte repede. 3) Partea de dinapoi sau de jos a unor obiecte. 4) Bucată de pâine tăiată de la margine. /<fr. calcaneum