DĂRÂMÁ, dărấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pământ, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prăbuşi, a se surpa; a se ruina, a se dărăpăna (1). ♦ A demola o clădire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarbă, cereale etc. [Var.: (reg.) dărmá vb. I] – Lat. *deramare.

A dărâma ≠ a clădi, a dura, a înălţa, a ridica, a zidi

DĂRÂMÁ vb. 1. v. demola. 2. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) prăbuşi, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hâi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. şi Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. şi Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (O casă veche care se ~.) 3. v. prăbuşi. 4. v. doborî.

dărâmá vb., ind. prez. 1 sg. dărâm, 3 sg. şi pl. dărâmă, 1 pl. dărâmăm, conj. prez. 3 sg. şi pl. dărâme

A DĂRÂMÁ dărâm tranz. A face să se dărâme. /<lat. deramare

A SE DĂRÂMÁ pers. 3 se dărâmă intranz. 1) (despre construcţii) A se deteriora, căzând la pământ (sub acţiunea anumitor factori dăunători); a se distruge; a se ruina. 2) (despre terenuri, maluri) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se nărui; a se surpa; a se ponorî. /<lat. deramare