MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s.f. Instituţie religioasă cuprinzând o biserică şi mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viaţă austere, călugări sau călugăriţe; p. restr. biserică a unei astfel de instituţii religioase; locaş unde serviciul divin este oficiat de călugări. ♢ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv) monastire, s.f.] – Din sl. monastyrí.

MÂNĂSTÍRE s.f. v. mănăstire.

MĂNĂSTÍRE s. v. catedrală.

mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri

mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíri

mânăstíre v. mănăstire

MĂNĂSTÍR//E ~i f. 1) Aşezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugăriţe. 2) Ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de aşezământ. [G.-D. mănăstirii; Var. mânăstire] /<sl. monastyri