MANIÉRĂ, maniere, s.f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ţinută. ♢ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politeţe, amabilitate; bună-cuviinţă. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ♢ Loc. adv. De (aşa) (sau de o) manieră... = în (aşa) chip..., în (aşa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie şi de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendinţă de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manière.

MANIÉRĂ s. 1. v. comportare. 2. v. mod. 3. v. stil. 4. v. regim. 5. v. sens. 6. v. politeţe. 7. v. bună-cu-viinţă.

manierá vb., ind. prez. 1 sg. manieréz, 3 sg. şi pl. maniereáză

maniéră s. f. (sil. -ni-e-), g.-d. art. maniérei; pl. maniére

MANIÉR//Ă ~e f. 1) Mod de a se purta; ţinută; comportament; conduită. 2) rar Comportare conform regulilor bunei-cuviinţe; amabilitate; politeţe. 3) Mod de a acţiona pentru atingerea unui anumit scop; modalitate; metodă; procedeu; mijloc. [Sil. -ni-e-] /<fr. maniere

MANIÉRĂ s.f. 1. (De obicei la pl.) Fel de a se purta în societate; comportare corectă, cuviincioasă. 2. Fel, chip, mod, procedeu. ♦ Mod specific de realizare a unui lucru, a unei opere; ansamblu de procedee şi de mijloace de expresie caracteristice unui artist. 3. Afectare, artificialitate în stil. [Pron. -ni-e-. / < fr. manière, it. maniera].