MÉLIŢĂ, meliţe, s.f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă şi de in pentru a se alege fuiorul. ♢ Fig. (Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ Expr. A da cu meliţa = a trăncăni, a flecări. – Bg. melica.

MELIŢÁ, méliţ, vb. I. 1. Tranz. A zdrobi (cu meliţa) şi a curăţa cânepa şi inul de părţile lemnoase, pentru a alege fuiorul sau pentru a se obţine câlţii de meliţă. ♦ Fig. A bate straşnic pe cineva. 2. Intranz. Fig. A trăncăni, a flecări. – Din meliţă.

MÉLIŢĂ, meliţe, s.f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru meliţare; zdrobitor. ♦ Maşină de meliţat, prevăzută cu cuţite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. 2. Fig. (Fam. şi depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ♢ Expr. A da cu meliţa (sau din meliţă) = a trăncăni, a flecări. – Din bg. melica.

MÉLIŢĂ s. (TEHN.) (reg.) frângător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cânepa.)

MÉLIŢĂ s. v. gloabă, gură, mârţoagă.

MÉLIŢĂ s., adj. v. clănţău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreţ.

MELIŢÁ vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

melítă s. f., pl. melíte

meliţá vb., ind. prez. 1 sg. méliţ, 3 sg. şi pl. méliţă

méliţă s. f., g.-d. art. méliţei; pl. méliţe

A MELIŢÁ méliţ tranz. (cânepa sau inul) A prelucra cu meliţa. /Din meliţă

MÉLIŢ//Ă ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă şi două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. ♢ A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliţei] /<bulg. melica

MELÍTĂ s.f. Medicament preparat cu miere. [< fr. mellite].