NĂBĂDĂͲ, năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din năbădăi¹.

NĂBĂDĂI¹ s.f. pl. 1. (Pop. şi fam.) Acces de furie, de mânie. ♢ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ♢ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-şi piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

NĂBĂDĂI s. pl. v. epilepsie, furie, înver-şunare, mânie.

năbădăí vb., ind. prez. 3 sg. năbădăiéşte, imperf. 3 sg. năbădăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. năbădăiáscă

NĂBĂDẮI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. ♢ Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaş. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-şi iasă din fire. /Orig. nec.