EPILEPSÍE, epilepsii, s.f. Boală a sistemului nervos, caracterizată prin crize convulsive intermitente, însoţite de pierderea cunoştinţei, de halucinaţii şi de alte tulburări psihice; pedepsie, boala copiilor, ducă-se-pe-pustii. – Din fr. épilepsie, lat. epilepsia.

EPILEPSÍE s. (MED.) (înv. şi pop.) nevoie, (pop.) năbădăi, (pl.), pedepsie, poceală, răutate, stropşeală, boala-copiilor, boală-rea, ceas-rău, ducă-se-pe-pustii, răul-copiilor, (înv. şi reg.) stropşire, stropşitură, (reg.) aboală, apucat, pricină, alte-alea, (prin Transilv.) agâmbală, (prin Munt.) malaonie, (prin sudul Transilv.) supărare.

epilepsíe s. f., art. epilepsía, g.-d. art. epilepsíei; pl. epilepsíi, art. epilepsíile

EPILEPSÍ//E ~i f. Boală a sistemului nervos central care se manifestă prin crize convulsive şi prin pierderea cunoştinţei. [G.-D. epilepsiei] /<fr. épilepsie, lat. epilepsia

EPILEPSIE s.f. Sindrom de diverse etiologii determinat de descărcări neuronale exclusive cu caracter paroxistic, tranzitor, intermitent şi iterativ, deci manifestat prin crize bruşte cu tulburarea intermitentă a unor funcţii cerebrale (de obicei motorii, senzoriale, vegetative sau psihice) şi cel mai adesea însoţite de alterarea conştiinţei. [L. Popoviciu şi C. Arseni]

EPILEPSÍE s.f. Boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoţite de pierderea cunoştinţei şi a sensibilităţii; (pop.) boala copiilor. [Gen. -iei. / < fr. épilepsie, cf. gr. epilepsia – acces].