OBIŞNUÍT, -Ă, obişnuiţi, -te, adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obişnuinţa cuiva, caracteristic cuiva. 2. Care se face, se întâmplă, sau se întâlneşte în mod regulat; care se foloseşte adesea; curent. ♦ (Substantivat) Persoană întâlnită în mod frecvent într-o casă, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) În mod regulat, de obicei. 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; comun, simplu, banal, de rând. [Var.: (înv.) obicinuít, -ă adj.] – V. obişnui.

Obişnuit ≠ deosebit, grozav, neobişnuit

OBIŞNUÍT adj. 1. v. aclimatizat. 2. comun, normal. (Nu-i decât un om ~.) 3. v. oarecare. 4. v. comun. 5. v. ordinar. 6. v. firesc. 7. v. normal. 8. clasic, curent, frecvent, tradiţional, uzual. (Un procedeu tehnic ~.) 9. v. cunoscut. 10. curent, frecvent, uzual. (De circulaţie ~.) 11. v. consacrat. 12. v. fa-miliar. 13. caracteristic, specific. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 14. v. zilnic.

OBIŞNUÍ//T ~tă (~ţi, ~te) 1) v. A OBIŞNUI şi A SE OBIŞNUI. 3) şi substantival Care se întâlneşte frecvent, regulat. 3) Care nu se deosebeşte prin nimic specific; care nu are trăsături particulare; lipsit de originalitate; trivial; vulgar; ordinar. /v. a (se) obişnui