ŞTÍMĂ¹, ştime, s.f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.

ŞTÍMĂ², ştime, s.f. Partea care revine fiecăruia dintre interpreţii unei bucăţi muzicale şi care se extrage, separat, din partitura generală. – Din germ. Stimme.

STIMÁ, stimez, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. A avea stimă, consideraţie pentru cineva sau ceva; a (se) respecta, a (se) cinsti. – Din it. stimare. Cf. fr. e s t i m e r.

STÍMĂ, stime, s.f. Sentiment de preţuire (plină de respect) determinat de meritele sau de calităţile cuiva sau a ceva; consideraţie, respect, p. ext. atitudine respectuoasă. ♢ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politeţe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. e s t i m e.

Stimă ≠ nerespect

STÍMĂ s. 1. v. apreciere. 2. v. admiraţie. 3. v. au-toritate.

STIMÁ vb. a aprecia, a cinsti, a considera, a onora, a preţui, a respecta, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (Toţi îl ~ în mod sincer.)

stimá vb., ind. prez. 1 sg. stiméz, 3 sg. şi pl. stimeáză

stímă s. f., g.-d. art. stímei; pl. stíme

ştímă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. ştímei; pl. ştíme

A STIM//Á ~éz tranz. (persoane sau valori umane) A trata cu stimă (izvorâtă dintr-un sentiment de înaltă apreciere); a respecta. /<it. stimare, fr. estimer, lat. aestimare

STÍM//Ă ~e f. 1) Sentiment favorabil determinat de o opinie bună faţă de o persoană pentru meritele sau pentru calităţile acesteia; respect. Demn de ~. A inspira ~. ♢ A avea ~ pentru cineva a stima pe cineva. Cu ~, cu toată ~a formulă de politeţe cu care se încheie o scrisoare sau o cerere. 2) Atitudine care decurge din acest sentiment. [G.-D. stimei] /<it. stima, fr. estime

ŞtÍm//Ă¹ ~e f. Parte care revine fiecăruia dintre interpreţii unei compoziţii muzicale, reprezentând un extras din partitura generală. /<germ. Stimme

ŞTÍM//Ă² ~e f. (în mitologia populară) Fiinţă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forţe supranaturale, care protejează apele, munţii, pădurile etc. /Orig. nec.

ştímă, ştíme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzeşte comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. fiinţă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ştemă) belşug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic şi neastâmpărat. 7. presimţire. 8. (în forma: ştemă) taină, secret. 9. (în forma: ştemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.

STIMÁ vb. I. tr. A avea stimă, consideraţie (pentru cineva sau ceva); a cinsti, a respecta. [P.i. -mez. / < it. stimare, lat. aestimare – a preţui].

STÍMĂ s.f. Preţuire deosebită a meritelor şi a însuşirilor cuiva sau a ceva; cinste, consideraţie. [< it. stima].