TIPÍC¹, tipicuri, s.n. 1. Formulă obişnuită, stereotipă; obicei, tradiţie, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipikŭ.

TÍPIC², -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esenţa realităţii. – Din fr. typique, lat. typicus.

Tipic ≠ atipic, necaracteristic, netipic

TIPÍC s. 1. v. uzanţă. 2. v. ceremonial. 3. v. canon. 4. canon, lege, normă, regulă. (Un ~ al artei clasice.)

TÍPIC adj. 1. v. caracteristic. 2. v. reprezentativ.

típic adj. m., pl. típici; f. sg. típică, pl. típice

tipíc s. n., pl. tipícuri

TIPÍC ~uri n. 1) Carte care conţine regulile de oficiere a serviciului divin. 2) Fiecare dintre regulile de oficiere a slujbei religioase cuprinse în această carte. /<sl. tipiku, ngr. tipikón, fr. tipique

TÍPIC¹ ~uri n. 1) Caracter specific. 2) An-samblu de proprietăţi specifice unui fenomen artistic sau unui personaj literar prin intermediul cărora se exprimă în artă esenţa realităţii. /<fr. typique

TÍPI//C² ~că (~ci, ~ce) Care întruneşte trăsăturile ce individualizează; caracteristic; specific; distinctiv; propriu. Caz ~. /<fr. ti-pique

ţipíc, ţipíci, s.m. (reg.) pantof, gheată; cipic.