TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ♢ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor şi al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S.f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s.n. (Substanţă, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

Tonic ≠ aton, atonic

TÓNIC adj. v. întăritor.

TÓNIC adj., s. 1. adj. (FON.) accentuat. (Vocală ~; silabă ~.) 2. adj., s. v. întăritor.

tónic adj. m., pl. tónici; f. sg. tónică, pl. tónice

tónic s. n., pl. tónice

TÓNI//C ~că (~ci, ~ce) 1) (despre vocale sau silabe) Care poartă accent; cu accent; accentuat. ♢ Accent ~ accent muzical cu care se rostesc vocalele şi silabele. 2) med. (despre substanţe, medicamente) Care întăreşte organismul; cu proprietăţi de întărire a organismului; întăritor; fortifiant; reconfortant; tonifiant. Vin ~. /<fr. tonique

TÓNIC, -Ă adj. 1. (Despre o vocală, o silabă) Pe care cade accentul. ♢ Accent tonic = accent muzical; (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. 2. (Med.; şi s.n.) (Substanţă, medicament) care întăreşte organismul, reface forţele; întăritor. // (Şi în forma toni-, tono-) Element prim şi secund de compunere savantă cu semnificaţia „întăritor“, „care fortifică“. [< fr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos].