BUNĂVOÍNŢĂ s.f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare faţă de cineva; îngăduinţă. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinţei] – Bună + voinţă (după lat. benevolentia).

BUNĂVOÍNŢĂ s. 1. afecţiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simţit ~ lui obişnuită.) 2. amabilitate, atenţie, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngăduinţă, înţelegere, mărinimie, milă, (înv. şi pop.) milostenie, (înv.) priinţă, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvnă, silinţă, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza mai nimic.)

bunăvoínţă s. f., art. bunăvoínţa, g.-d. art. bunăvoínţei

BUNĂVOÍNŢĂ f. 1) Atitudine binevoitoare (faţă de cineva); dispoziţie favorabilă; îngăduinţă. 2) rar Străduinţă deosebită; râvnă; zel. [G.-D. bunăvoinţei] /bună + voinţă