CÍMBRU s.m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roşu, cu frunze înguste şi ascuţite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis). – Cf. gr. t h y m b r a.

CÍMBRU s. v. cimbrişor.

CÍMBRU s. (BOT.; Satureja hortensis) (reg.) ciumurică, lămâioară, lămâită, piperniţă-de-grădină.

címbru s. m., art. címbrul

CÍMBR//U ĩ m. Plantă erbacee aromatică (uneori cultivată) cu tulpina erectă, foarte ramificată, cu frunze înguste şi cu flori liliachii sau roz, punctate în roşu, folosită drept condiment. /cf. gr. thymbra

CIMBRU s.m. 1. Plantă erbacee cultivată în grădină, cu flori liliachii sau albe punctate cu roşu, ale cărei rămurele şi frunze ascuţite se folosesc drept condiment; pop. cimbru-de-grădină, cimbru mirositor (Satureja hortensis). 2. Plantă cultivată în ţările mediteraneene, înrudită cu maghiranul, cunoscută la noi doar ca plantă de cultură, cu aspect de tufă înaltă cu frunze mai late şi flori mici, divers colorate, ale cărei părţi aeriene sunt utilizate în scopuri medicinale sau drept condiment; există varietăţi cu frunze piperate, altele cu miros de lămâie sau de chimion; pop. lămâioară, cimbru adevărat, timian (Thymus vulgaris) 3. Cimbrul-de-câmp sau cimbrişorul (Thymus serpyllum) este o plantă erbacee spontană, târâtoare, folosită ca plantă medicinală.

címbru (-ri), s.m. – 1. Plantă erbacee cu frunze aromate folosite drept condiment (Thymus serpyllum, Thymus lanuginosus, etc.). – 2. Piperniţă de grădină (Satureia hortensis). – Var. ciumbru. Mr. ciumburică. Origine necunoscută. Legătura cu gr. θύμπρος nu este clară, şi der. direct din gr. (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu, Elementele, 483) pare dificilă din punct de vedere fonetic. S-a presupus un sl. *čębrŭ, *čąbrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44), cf. ceh. čibr, pol. ćąbr; dar č- din sl. nu se explică decît prin intermediul rom. (Berneker 160; Philippide, Viaţa rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu, Elementele, 483; cf. Puşcariu, Dacor., IV, 1405). În sfîrşit, Weigand, Jb., IX, 80, pleacă de la mag. csombor, csömbör, care pare împrumut din rom. Există ipoteza că este un cuvînt preromanic, ca în lat. cimbrus „cimbru,“ sau în it. cembro „cedru hibrid“, de origine necunoscută (Prati 255).