CUI, cuie, s.n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt şi ascuţită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ♢ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranţă formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piuliţelor. ♢ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiţi răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simţi frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care şi-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ♢ Expr. A-şi pune pofta în cui = a renunţa la o dorinţă, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

CUI s. v. colţ, fuscel, ic, măsea, pană, spiţă, treaptă, ţintă.

CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. ştift; cui de siguranţă v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.

cui s. n., pl. cúie

CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ♢ A-şi pune pofta-n ~ a renunţa la ceva. 2) Piesă metalică asemă-nătoare cu acest obiect. ♢ ~ de siguranţă ştift de siguranţă. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus