MINCIÚNĂ, minciuni, s.f. 1. Denaturare intenţionată a adevărului având de obicei ca scop înşelarea cuiva; neadevăr. ♢ Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ţine) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ţine de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minţi. ♦ Înşelăciune, vicleşug. ♦ Ficţiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La pl.) Fleacuri, nimicuri. 2. Minciunică (2). – Lat. mentio, -onis.

Minciună ≠ adevăr

MINCIÚNĂ s. v. amăgire, eres, erezie, iluzie, pătlagină.

MINCIUNÁ vb. v. însăila.

MINCIÚNĂ s. 1. invenţie, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, braşoavă, (fam. fig.) basm, gogoaşă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.) 2. v. ipocrizie. 3. v. minciunea.

minciúnă s. f., g.-d. art. minciúnii; pl. minciúni

MINCIÚN//Ă ~i f. 1) Afirmaţie prin care se denaturează în mod intenţionat adevărul; neadevăr. A spune ~i. ♢ ~ gogonată, ~ încornorată neadevăr exagerat. A se prinde cu ~a a (se) descoperi, a lăsa să (se) descopere un neadevăr. 2) Plăsmuire răuvoitoare pusă în circulaţie; scornitură; născocire. ♢ Ce-i în mână nu-i ~ nu te bizui pe promisiuni, ci mulţumeşte-te cu ce ai în mod sigur. [G.-D. minciunii] /<lat. mentio, ~onis