NĂRÁV, năravuri, s.n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ♢ Expr. A (se) învăţa cu nărav = a (se) obişnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. şi pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.

NĂRÁV s. 1. v. patimă. 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărţi.) 3. (Transilv.) snagă, sucă. (~ calului.) 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. fire.

năráv s. n., pl. nărávuri

NĂRÁV ~uri n. 1) (la persoane) Obicei rău; apucătură. ♢ A (se) învăţa cu ~ (sau a prinde la ~) a) a se obişnui cu o acţiune nedorită; b) a însuşi o deprindere rea. 2) (la animale) Deprindere rea de a muşca, de a azvârli etc. Cal cu ~. 3) pop. Fel de a fi al cuiva; caracter; fire; natură. /<sl. nravu