OPÚS², -Ă, opuşi, -se, adj. 1. Care este aşezat în faţa cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este aşezat, într-o figură geometrică, în faţa altui unghi sau în faţa uneia dintre laturi; (despre laturi) care este aşezat în faţa altei laturi sau în faţa unuia dintre unghiuri. – V. opune.

ÓPUS¹, opusuri, s.n. (Muz.) Termen care denumeşte, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris şi (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.

OPÚS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. v. invers. 3. v. antitetic. 4. v. antagonist. 5. v. con-tradictoriu. 6. v. contrastant.

ópus s. n., pl. ópusuri

ÓPUS ŭri n. Creaţie muzicală care poartă un anumit număr de ordine în succesiunea cronologică a lucrărilor unui compozitor. /<fr. opus, germ. Opus

OPÚ//S ~să (~şi, ~se) şi substantival v. A OPUNE şi A SE OPUNE. ♢ În direcţie ~să în sens invers. /v. a (se) opune

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].