BĂŢ, beţe, s.n. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire. ♢ Expr. A pune (cuiva) beţe în roate = a face (cuiva) dificultăţi pentru a zădărnici o acţiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băţ = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băţ = a sărăci. A-şi lua traista-n băţ = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept ţeapăn, rigid. Stă băţ. 2.Fig. Lovitură cu băţul (1). 3.Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, maşini etc. Băţul iţelor. - Et. nec.

BÂT, -Ă, bâţi, bâte, adj., s.m. şi f. (Reg.) 1. Adj. Bătrân. 2. S. m. şi f. Bunic. – Cf. b ă t r â n.

BÂŢ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită o mişcare rapidă şi nervoasă (într-o parte şi în alta). [Var.: bâţa interj.] – Onomatopee.

BÂT s. v. bătrân, bunic, moş, moşneag, tată mare.

BĂŢ s. v. spetează.

BĂŢ s., adv. 1. s. nuia, vargă, (reg.) beldie, (Transilv., Bucov. şi Mold.) şteap. (L-a atins cu ~ul.) 2. s. coadă, nuia, prăjină, vargă, (reg.) beldie, paliţă, prăştină, rudă, sticiu. (~ul undiţei.) 3. adv. v. ţeapăn.

băţ s. n., pl. béţe

bât s. m., pl. bâţi

bâţ/bâţa interj.

bâţ/bâţa interj.

BÂŢ interj. (se foloseşte, adesea repetat, pentru a imita o mişcare rapidă). /Onomat.

BĂŢ béţe n. 1) Bucată de lemn lungă şi subţire (cu diferite întrebuinţări). ♢ A pune (cuiva) beţe în roate a crea greutăţi pentru a zădărnici realizarea unor planuri; a pune piedici. A rămâne cu traista în ~ a ajunge pe drumuri; a se ruina; a fi falit. 2) Lovitură dată cu asemenea bucată de lemn. /Orig. nec.

băţ (béţe), s.n. – Bucată de lemn, nuia. Probabil din sl. bičĭ „flagellum“, cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultăţile pe care le prezintă nu sînt de netrecut. Pledează în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, şi absenţa acestor cuvinte în dialecte. În schimb, celelate explicaţii date pînă acum, nu par convingătoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se referă la sl. bŭtŭ „sceptrum“ (› rom. bîtă), de unde provine şi mag. bot; însă ipoteza sa lasă neexplicată transformarea lui t în ţ. DAR pune în legătură cuvîntul băţ cu bîtă, ca mai sus, şi cu mag. pa(l)ca; pentru dificultăţile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există şi unii care caută explicaţia în lat. După Pascu, Lat., 256, din lat. *vĭttum, şi acesta de la vitta; totuşi, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndeşte la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde şi calabr., basil. bett „baston“; dar fonetismul ridică mari dificultăţi. Der. băţos, adj. (fibros; drept, ţeapăn; îngîmfat, plin de sine); beţigaş, beţişor, s.n. *dim. al lui băţ).