CÍNE pron. 1. (Interogativ; ţine locul unui substantiv care denumeşte o persoană sau un animal ori al unui pronume, aşteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit? ♢ Expr. Cine (mai) ştie? = nu ştiu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu ştii cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ♢ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găseşte persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).

CÍNE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. v. oricine.

cíne pr., g.-d. cui

CÍNE² pron. rel. (se foloseşte pentru a indica o persoană neidentificată) Cel care; cel ce. ~ ştie carte are patru ochi. [G.-D. cui] /<lat. quene

CÍNE¹ pron. interog. (se foloseşte pentru formularea unei întrebări) Care (anume)? ~ cântă? ~ vine? [G.-D. cui] /<lat. quene

CINE¹- Element prim de compunere savantă care are semnificaţia „mişcare“, „de mişcare“, „în legătură cu mişcarea“. [Var. cinem-, cinemat-, cinemato-, cinemo-. / < fr. cine- < gr. kinema – mişcare].

CINE¹- Element prim de compunere savantă care are semnificaţia „mişcare“, „de mişcare“, „în legătură cu mişcarea“. [Var. cinem-, cinemat-, cinemato-, cinemo-. / < fr. cine- < gr. kinema – mişcare].

CINE²- Element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(de) cinema“, „în legătură cu cinematograful“. [Var. cinema-. / < fr. cinéma < cinématographe].

CINE³- v. cin-.

Cine face actiunea si cine o denumeste !

cíne pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se aşteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acţiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine ştie ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ţine, istr. ţire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Puşcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Puşcariu, I, 202), cf. şi mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicaţii par mai puţin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu“, tinë „tu“ (Puşcariu 366); lat. quem pronunţat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se foloseşte şi cu sens absolut: „fiul cui“ (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cineşti, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleaşi elemente ca neştine (DAR admite că cineşti este rezultatul contaminării lui cineş cu fieşte(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 şi Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineşi, pron. (înv., fiecare, oricare), ca acelaşi; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca şi careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieşicine, fieştecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neştine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareşicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.