CIN¹, cinuri, s.n. (Înv.) 1. (În societatea medievală) Poziţie socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoţesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.

CIN², cinuri, s.n. (Înv. şi reg.) Luntre mică (pescărească). – Din scr. čun.

CIN s. v. bandă, breaslă, buluc, ceată, cârd, corporaţie, demnitate, droaie, funcţie, gloată, grămadă, grup, îndeletnicire, meserie, mulţime, ocupaţie, pâlc, post, poziţie, profesiune, rang, serviciu, slujbă, stol, tagmă, treaptă.

CIN s. (BIS.) tagmă, (înv.) ceată, schimă. (~ul preoţesc.)

CIN s. (Olt.) pream. (~ul este o luntre mică.)

cin (ordin preoţesc, luntre) s. n., pl. cínuri

CIN ~uri n. înv. Treaptă într-o ierarhie (administrativă, diplomatică sau militară); stare socială; rang. /<sl. cinu

CIN- Element prim de compunere savantă cu semnificaţia „câine“, „în legătură cu câinii“. [Var. chino-, cine-, cino-. / < fr. cyno-, cf. gr. kyon, kynos].

cin (-nuri), s.n. – Luntre, barcă. Sb. čun (Cihac, II, 52). – Der. cinac, s.n. (barcă), din sb. čunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunării.

cin (-nuri), s.n. – 1. Clasă, rang, categorie. – 2. Breaslă, corporaţie. – 3. Situaţie, poziţie, funcţie. Sl. činŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 52); Cf. mag. csin. – Der. încinuit, adj. (înv., afiliat unei corporaţii sau unui ordin); cinovnic, s.m. (funcţionar, vînzător), din rus. činovnik (sec. XIX, astăzi rar).