CIÚDĂ, s.f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu duşmănie. ♢ Loc. adv şi prep. În ciuda cuiva = cu intenţia de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ♢ Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deşi. ♢ Expr. A face (cuiva) în ciudă = a necăji intenţionat (pe cineva). – Din sl. čudo „minune“.

CIÚDĂ s. v. minune, miracol.

CIÚDĂ s. v. invidie.

ciúdă s. f., g.-d. art. ciúdei; pl. ciúde

CIÚD//Ă f. 1) Sentiment puternic de insatisfacţie cauzat de o perspectivă ratată. A fierbe de ~. 2) Pornire ascunsă (împotriva cuiva); necaz. A avea ~ pe cineva. ♢ În ~a cuiva a) cu intenţia de a provoca supărare cuiva; b) nesocotind voinţa cuiva, înfruntând pe cineva. În ~a faptului că cu toate că; măcar că; deşi. 3) Sentiment de nemulţumire egoistă provocat de situaţia în societate sau de calităţile cuiva; pizmă; invidie. [G.-D. ciudei; Sil. ciu-dă] /<sl. ţudo

ciúdă (-de), s.f. – 1. (Înv.) Minunăţie. – 2. (Înv.) Uimire, stupoare. – 3. Ciudăţenie, lucru ciudat. – 4. Supărare, necaz. – 5. Furie, mînie. – Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăţie“. Sl. čudo „miracol“ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare“. Pentru semantism, cf. Şeineanu, Semasiol., 222. Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobişnuit, singular), cf. bg. čudat (Pascu, R. crit., V, 15); ciudăţenie (var. ciudăţie), s.f. (ciudăţenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s.f. (înv., minunăţie), din sl. čudesa; ciudotvoreţ, adj. (făcător de minuni), din sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s.f. (înv., minune), din sl. čudotvorjenije; ciudăţime, s.f. (înv., minune; ciudăţenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a nelinişti, a intriga; a supăra, a stîrni mînie), cf. sl. čuditi sę „a se minuna“; înciuda, vb. (a supăra, a necăji).