CÚCĂ¹, cuci, s.f. Căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene (de struţ), pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. – Din tc. kuka.

CÚCĂ², cuci, s.f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.

CÚCĂ³, cuci, s.f. (Reg.) Deal înalt şi izolat; vârf de deal. – Et. nec.

CÚCĂ s. v. năpastă, prostovol.

CÚCĂ s. (PESCUIT) (reg.) capcană, gaie, năpastă.

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci

CÚ//CĂ ~ci f. rar Femela cucului. /Din cuc

cúcă¹, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se loveşte în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciş; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de ţesut.

cúcă², cúci, s.f. (reg.) coşul colector la casele ţărăneşti; deschizătură în acoperiş prin care iese fumul.

cúcă³, cúci, s.f. (înv.) 1. căciulă înaltă, uneori împodobită cu pene de struţ, pe care o purtau căpeteniile turceşti şi domnitorii români în timpul ceremoniilor. 2. autoritate supremă, stăpânire domnească.

cúcă⁴, cúci, s.f. (reg.) loc ridicat, deal înalt şi izolat, vârf de deal; colină, bâtcă, bobâlnău, bubă, bulz, cioacă, cobză, curcubetă, dâlmă, dâmb, geană, gâlmă, glănui, glomilă, gomârdoi, grui, holm, hulă, monic, motâlvă, movilă, tâlvă, titvă, ţigmău, tâlfă, ţuţui, guguleu, ţuclău.