DESINÉNŢĂ, desinenţe, s.f. Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală cazul, numărul (la adjectiv şi genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (şi diateza). – Din fr. désinence.

DESINÉNŢĂ s. (GRAM.) (rar) terminaţie.

desinénţă s. f., g.-d. art.desinénţei; pl. desinénţe

DESINÉNŢ//Ă ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminaţie. /<fr. désinence

DESINÉNŢĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvânt pentru a arăta persoanele (la verbe) şi cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinenţă s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].